11 prieteni mi-au spus cum își amintesc momentul 22 decembrie 1989

December 22, 2019

Dincolo de încâlceli politice, vinovați sau povestea acelor zile, pe care poate nu o vom ști vreodată în întregime, 22 decembrie 1989 ne-a schimbat viețile și a schimbat vieți. A adus suc la TEC, televiziune prin cablu, meserii din filme, vacanțe nesperate și alegeri de tot soiul. Cu care, nici după 30 de ani nu știm întotdeauna ce să facem.

Am întrebat 11 prieteni ce își amintesc despre acea zi, deoarece cred că povestea tuturor se scrie din amintirile fiecăruia. Iar istoria înseamnă și amintiri care nu-s lăsate să moară.

Iar fără eroii acelei zile, niciunul dintre noi nu am fi fost azi cei de azi. Mulțumim!

1.

Am văzut revoluția din 1989 la televizor și în imaginile revistei Paris Match & în ziarele israeliene. Am emigrat cu mama în iulie 1989, în acele vremuri în care atunci când pleca cineva din tara, îi ziceai: “Trage piciorul după tine”. Pe toată perioada revoluției am urmărit reportajele și programele de știri împreuna cu vecinii noștri. Locuiam într-un centru de absorbție din Kiryat Yam, lângă Haifa și aveam vecini români, argentinieni, ruși, brazilieni. Se bucurau alături de noi și mi s-a părut atunci foarte duios sentimentul ăla de emigrant cu două țări. Ne-am făcut griji pentru prietenii din România. Noi suntem din Câmpina și la revoluție au murit 34 de soldați, împreună cu comandantul lor, la Otopeni, chemați să lupte cu “teroriștii”. A fost multă emoție atunci și euforie și tristețe și griji, din nou, pentru ce va urma. Asta e povestea mea cu revoluția din 1989. Aveam 17 ani abia împliniți în acea lună.

2.

Ana avea 3 luni, era îmbrăcată într-o salopetā cu mâneci, dintr-un material ca o catifea, galben deschis. Tata a adus-o în brațe în fața televizorului și-i repeta plângând: “Tu o să ai tot”. Ea râdea și făcea pași în aer.

3.

Aveam aproape 7 ani la Revoluție. După zvonurile despre Timișoara, părinții mei m-au dus la bunici, în Râmnicu Vâlcea. Acolo am stat în zilele importante ale revoluției.

Țin minte că am văzut la televizor imagini de la marele miting din ceea ce acum numim Piața Revoluției, cu primele huiduieli, cu celebrul “alo!, alo!” zis de Ceaușescu. Simțeam în bunicii mei un fel de încântare, de admirație pentru curajul acelor oameni.

Când a venit seara și în București au început împușcăturile, baricadele, TAB-urile la Universitate, bunica mea a vrut să mă culce, că e târziu, dar bunicul meu a insistat să mă lase treaz, că sunt evenimente importante. Nu pot decât să-i mulțumesc pentru asta și să dau tuturor același sfat: când vedeți momente importante, lăsați-vă copiii să asiste la ele, chiar dacă sunt mici.

Țin minte și acum transmisiunile din studioul Televiziunii Române, cu Caramitru și Dinescu zicând “fraților, am învins” și anunțând cu entuziasm în voce diverse lucruri. Țin minte apoi zvonurile despre teroriști, zvonurile despre unde o fi fugit cuplul Ceaușescu și cum am aflat la poarta casei, de la un trecător, că au fost prinși și împușcați, ceea ce după câteva minute am auzit repetat la radio.

Câteva zile mai târziu, bunicul meu m-a dus la clădirea Comitetului Județean sau ce-o fi fost acolo, unde erau strânsi câteva sute de oameni. Unii aruncau de la ferestrele clădirii cărți despre Ceaușescu, iar în fața clădirii, pe iarbă, se făcuse un fel de foc mare de tabără unde acestea erau arse. La îndemnul bunicului meu, am luat și eu o carte de pe jos și am aruncat-o în foc.

4.

Aveam 11 ani, nu mai țin minte foarte multe, dar îmi amintesc asta: când a început nebunia la televizor era la mine colegul de bancă de atunci și am început să sărim pe pat și să scoatem manualele de peste tot și să rupem portretul lui Ceaușescu din fiecare carte în timp de strigam, nu știu prea bine de ce: “maaașinuuuțeeeee!”

5.

Îți pot scrie ceva, ce îmi aduc aminte. Doar că eu în ’89 aveam 8 ani si lucrul care m-a marcat era că mama era la Timișoara atunci și tata a intrat în panică. Am vorbit cu ea la telefon seara târziu. A sunat de la poliție. Totul era bine. Eram prea mică să înțeleg ceva, mi-a rămas stresul lui taică-miu. Deci nu știu dacă sunt neapărat cea mai bună să povestesc ceva de atunci.

Pentru mine a însemnat libertate la televizor, mai multe jucării, mâncare mai bunp (credeam eu), părinți mai liniștiți.

Așa e pe scurt 22 decembrie pentru mine. Acu’ înțelgi de ce mă pricep la haine și nu la vorbe.

6.

Eram mică, nu mai țin minte decât secvențe difuze și confuze de agitație, spaimă, bucurie – mai mult transmisă de ai mei. Condusă de sentimentele lor și de cuvântul libertate ce se repeta des m-am dus la Nekermann-ul rupt de atâta răsfoit, am început să-l pup frenetic, în timp ce îi strigam mamei: “Acum îmi iei și mie de aici, da?”

7.

Sincer, nu-mi aduc aminte nimic, aveam 9 ani jumate la revoluție. Și în fundătura mea de cartier nu s-a întâmplat mare lucru. Era ceva agitație, dar noi, copiii, nu prea pricepeam ce se întâmplă.

Dar îmi mai aduc aminte ceva, dar e o amintire așa de fuzzy că uneori mă întreb dacă nu mi-am imaginat asta. Mama cosea un steag la mașină. Stăteam lângă o întreprindere, un șantier cu muncitori, ai mei lucrau amândoi acolo. Și îmi aduc aminte că în șantier era un radio scos pe geam de la birouri și mama a venit acasă și a tras la mașina un steag, bănuiesc eu acum, fără stemă. Dar nu stiu exact ce s-a întâmplat cu el.

8.

Cum am văzutt 22 decembrie? Blurry, nu înțelegeam nimic, nu înțelegeam de ce am plecat în grabă cu mama mea și cu fratele meu la țară. Nu am perceput mare lucru din ce s-a întâmplat în jur, cu atât mai puțin că se întâmpla o revoluție, am perceput o schimbare pe care am simțit-o destul de subtil pentru că părinții mei au avut grijă să nu fiu expusă la tot conținutul TV de la vremea respectivă și ulterior am început să fac research și să-mi strâng informațiile ca să refac puzzele-ul legându-l cu imagini din capul meu. Dar eram foarte mică, aveam 2 ani jumătate în momentul în care s-a întâmplat, așa că amintirile mele sunt destul de vagi în legătură cu momentul respectiv.

9.

Pentru mine, 22 decembrie înseamnă Vasile și Mircea. Explic imediat. Vasile era vărul mamei plecat în armată la București. Era mult mai mare ca mine, dar de câte ori vedea la noi în bătătură se purta cu mine ca și cu un om mare, așa că îl îndrăgisem nespus. Mi-l amintesc difuz, era înalt, timid și mult prea săritor, cel puțin așa a rămas lipit la mine în minte. Avea un câine maro, lăsat acasă, Mircea îi zicea. Când am aflat că Vasile nu se mai întoarce, am implorat-o pe mama să-l luam pe Mircea la noi și a fost primul dintr-un șir de câini Mircea pe care i-am avut. Așa că lui Vasile îi datorez cam multe din cel ce sunt azi. Și tare am impresia că nu doar eu.

10.

Eu am fost destul de legată, prezentă și în problemă, ca să zic așa, în decembrie 1989.

Locuiam fix lângă Academia Militară, în București, pe drumul care lega Ministerul Apărării Naționale, pe atunci în Drumul Taberei, de Sala Palatului. Nu mai știu care au fost zilele exact, aveam 11 ani spre 12. Auzeam rumoarea evenimentelor din Timișoara în casă, vorbeau ai mei, prietenii lor veniți în vizite, simțeam tensiunea, era foarte prezentă. Foarte. O să povestesc doar 3 scene, pe scurt, pentru că m-am tot gândit la momentele alea și aș putea să mă lungesc prea mult.

Într-o seară, cred că pe 21, s-a auzit de afară un uruit extrem de puternic și constant, am ieșit cu mama, am urcat scările de la Academie și am rămas acolo, o femeie și un copil, uitându-ne la zecile de tancuri care coborau de la MApN spre Sala Palatului. E o imagine pe care nu cred că o să o uit vreodată.

A doua zi, ai mei au plecat să ia bradul de Crăciun – cred că era doar un pretext, deși chiar s-au întors cu brad, iar noi, copiii din cartier, am spus că plecăm să plimbăm câinii și am dispărut, cu câini și frați mai mici cu tot, spre Sala Palatului, pentru că toată lumea mergea încolo, se scurgeau zeci si zeci de oameni pe lânga noi, prin cartier. Din fericire, la un moment dat, nu mai știu când, ni s-a făcut frică, era totul foarte ciudat, și ne-am întors. S-au întors și părinții noștri, când s-a întunecat se auzeau împușcături de peste tot, un zgomot sec și scurt așa, altfel decât ni-l imaginasem din filme.

Am dormit în noaptea aceea în altă parte a casei, nu la stradă, iar a doua zi mi-am petrecut-o cu fratele meu adunând gloanțe de prin poartă și de prin gard, ni se părea destul de distractiv.

A treia scenă e pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Tradițional, mergeam la bunica mea de Crăciun. Stătea în Drumul Taberei, am plecat pe jos, cu tot cu câinii, aveam 2 setteri irlandezi, iar eu mi-am pus un palton roșu, cam strident în liniștea aceea asupritoare. Drumul trecea pe lângă MApN, cum ziceam, unde erau încă tancuri și morți pe străzi, iar pe unul dintre ele era un cap de soldat în gura căruia cineva pusese, probabil ironic, o țigară.

Probabil eram un grup extrem de ciudat, 2 adulți, 2 copii și 2 câini prin cimitirul acela viu, prin care mai trecea, din când în când, câte un TAB sau câte o mașină. La un moment dat cineva a și strigat: “Uite-o pe Zoe Ceausescu cu câinii!” (Ceaușescu avea 2 labradori, poate semănau cu setterii nostri, mai ales în haosul și confuzia acelor zile).

Sunt mult mai multe momente de atunci, senzații, n-am priceput prea multe atunci. Doar că era, uneori, îngrozitor de liniște.

11.

Eram la bunici și nu cred că voi uita vreodată vocea bunicii atunci când a sunat mama cu vești (bunicii nu aveau televizor, radioul îl deschideau destul de rar și nu cred că știau exact ce se întâmplă în acele zile). Și-a sters repede o lacrimă, m-a luat în brațe și mi-a șoptit cu o voce pe care nu i-o mai auzisem până atunci: “va fi bine, mamaie, va fi iar bine”. Nu a fost musai așa, dar tonul vocii ei mă bântuie încă, iar când îmi e mai greu și mai greu îmi spun și eu, ca o incantație pe care o sper plină de puteri: “va fi bine mamaie, va fi iar bine”.

2 Comments

  • Reply Câteva articole de citit la 30 de ani de la Revoluție – nwradu blog December 22, 2019 at 2:43 pm

    […] a strâns mărturii de la prieteni despre cum au trăit ei revoluția. O găsiți și pe a mea acolo, încercați să ghiciți care […]

  • Reply Mona Cocoreanu December 24, 2019 at 7:19 pm

    M-a trecut un fior rece citind povestile prietenilor tai. Aveam 9 ani atunci, sunt din Timisoara. In seara de 16/17 decembrie tata se grabea cu mine si cu sora-mea sa ne duca la casa bunicilor, la adapost. Spunea sa ne uitam bine la cer, zburau elicoptere.. Un lucru mare se va intampla in noaptea asta, zicea tata. Ne zicea sa ne grabim ca trebuie sa o i-a pe mama cu motorul de la servici mai repede, era in tura de dupa amiaza, Era ingrijorat. Ne-a lasat la bunici, peste cateva ore a adus-o si pe mama, apoi a inceput totul. Turuituri de gloante, bubuieturi,voci de barbati fugind pe strada, cartierul nostru era mai ferit. Tata in miez de noapte a decis sa iasa in strada sa lupte. Nu am mai stiut nimic de el pana dimineata cand a venit acasa..alb la fata..cum nu il mai vazusem niciodata. Imi era frica, asta e tot ce simteam la momentul ala si eram mandra de tata. Doamne ajuta ca eram cu totii teferi !

  • Leave a Reply

    *