4 povești despre coincidențe

November 27, 2017

Știu oameni obsedați de ele. Și persoane care le ignoră. Eu nu le-am dat niciodată vreo atenție până într-o zi, când câteva m-au luat la trântă. Nu a fost deloc o luptă cu învățăminte deoarece nu am rămas cu nimic după. Nici cu vreo lecție, nici cu vreo poveste… nici măcar cu vreo julitură. Dar din dorința mea de a da de rostul lucrurilor, am mai framântat o vreme problema. Tot fără prea mare rezultat. Și am uitat de ea.

Dar recent, nu știu cum și de ce (hm… interensat, nu?), mi-a dat prin minte această idee: să rog câțiva prieteni să îmi răspundă la o întrebare:

Ai trăit o coincidență de Hollywood?

Iată cele 4 răspunsuri:

Morcovul responsabil de Andreea Vasile

Andreea este scriitor, blogger, editor, reporter, observator și călător. Atinge subiecte actuale cu o sensibilitate serioasă. O poți găsi prin tot felul de reviste și pe blogul ei, andreeavasile.ro

În urmă cu doi ani m-am mutat cu chirie într-un apartament nou. Proprietara a vrut să-mi ureze bun venit într-o manieră foarte personală și mi-a oferit cadou un morcov de pluș care să aibă grijă de mine și cu care să dorm noaptea. Deși aveam 30 de ani, m-am simțit din nou copil și gestul ei neobișnuit mi s-a părut foarte simpatic și m-a bucurat.
– Trebuie să ai pe cineva lângă tine, mi-a spus ea.

Opt luni mai târziu, am ținut o prezentare despre brandul personal în online. La acest eveniment am avut alături și un ajutor, pe Adrian. Dacă aveam nevoie de ceva, el era acolo să facă lucrurile mai ușoare pentru mine. La vreo două săptămâni după eveniment a trebuit să mă întâlnesc din nou cu el ca să-i dau o factură și cu ocazia asta am rămas să bem o cafea. Întâlnirile noastre au continuat până când ne-am dat seama că ne placem și ne înțelegem și am început o relație.

Prima oară când a venit la mine acasă și a intrat în dormitor, a început să râdă.
– Ce e așa amuzant?, l-am întrebat.
– Morcovul ăla, a răspuns el.
– De ce?
– Ia uită-te pe pagina mea de Facebook.

M-am dus imediat la calculator ca să deslușesc misterul. Pe pagina lui de Facebook, sub nume și prenume, era trecut și nickname-ul sub care unii prieteni îl cunoșteau, Morcovul Responsabil. Am început să râd și i-am povestit și lui
secvența din urmă cu opt luni când mă mutasem în noua casă și primisem cadou morcovul.

Proprietara mea nu știe nici până azi cât de inspirată a fost.

Bucățele de coincidențe de la Elena de pe strada Nuferilor

Elena este o prietenă dragă și discretă ce nu dorește (sper că doar pe moment) să dezvăluie (și) aici unde scrie.

“Nimic nu este întâmpător” îmi spunea mama când mă miram de câte o coincidență. Nu prea înțelegeam atunci. De-a lungul vieții, însă, lucrurile s-au mai schimbat. Iată câteva coincidențe “întâmplătoare”:

Eram cu mama, un prieten și sora mea biologică, despre care nu știu mai nimic, vizitam moșia lui Enescu de la Tescani. Am intrat în muzeu. La plecare, sora mea a ieșit prima. Eu ultima. Am urcat în parc și ne-am dat câte un cadou una alteia: o cutiuță muzicală cu Rapsodia Română. Alesesem la fel, din sutele de suveniruri.

Studenția m-a găsit în anul IV la BCU Iași. Mă pregăteam pentru licență și așteptam să imi vină rândul să imi ridic numărul de ordine. Cu câteva zile în urmă, când îmi rememoram anii de școală, mă gândisem la cei mai deștepți colegi ai mei. Primul era Marius Baciu- cel mai bun din clasa I despre care nu mai auzisem nimic de 15 ani. Dintr-o dată, bibliotecara a strigat: “Elena Despa și Marius Baciu”. Ajungem la pupitru, cam în același timp. Ne uităm lung unul la altul și el zice scurt: “Nina?”(așa îmi spunea învățătoarea în clasa I)
“Da!Ce coincidență!”

La un eveniment, acum vreo doi ani, m-am imprietenit cu Prajiturela. Era o biciclistă drăguță cu lipici. După câteva ieșiri, am aflat că avem în comun orașul copilăriei. Ce coincidență!

Prietena Liana a scris la un moment dat despre diferența dintre Manet și Monet. Cu câteva zile înainte de publicarea articolului, mama( care nu se cunoaște cu Liana) imi povestise despre acești doi pictori. Din întâmplare.

Ideea e, că în lumea mea, șirul coincidențelor a adus oamenii aproape și i-a făcut să trăiasca emoții. Coincidențele mele sunt povești cu fericire-n ele!

Poveste despre coincidențe de Oana Vasiliu

Oana este un luptător neobosit în a face lumea mai bună. O poți urmări pe Facebook sau citi pe blogul ei: ideiroscate.ro

Am multe dictoane (aproape) clișeistice după care îmi ghidez existența. Unul dintre ele este că viața bate filmul, întotdeauna. Într-o prezentare mai veche, m-am trezit spunând că-s omul întâmplărilor pentru că le atrag: am crescut cu un bunic cu valențe de storyteller și cu un tată extrem de pasionat de detalii istorice, pe care mi le prezenta în amănunt atunci când îl întrebam.

Datorită lor, văd în orice o poveste și mai mult decât atât, pentru că am o tendință naturală să văd doar partea plină a paharului, mi se și întâmplă diverse, majoritatea din sfera pozitivă.

Așadar, ca să rămân în sfera provocării pe care mi-ai lansat-o, dacă am trăit o coincidență de Hollywood, îți răspund că da. De mai multe ori chiar. Cea mai faină coincidență a fost când am descoperit într-un bar din Londra un domn cu care am pălăvrăgit jumătate de oră, ca apoi să-mi dau seama că-i român, și mai mult decât atât, că este văr primar cu unul dintre prietenii mei buni.

Cea mai bizară coincidență a fost să descopăr în inima Kosovoului o româncă-regizor și brăileancă, prietenă bună cu una dintre persoanele cu care lucram la momentul respectiv.

Cea mai umilitoare coincidență a fost să stau în avion lângă actuala iubită a unui fost iubit și să povestesc celuilalt coleg de scaun, pe care l-am cunoscut în avion, o aventură din afara zonei de comfort pe care am petrecut-o cu bărbatul respectiv. Să vezi cum mi-am adunat fața de pe jos la
sosiri, el așteptând-o cu flori, eu îngrozindu-mă când am văzut că tocmai persoana din dreapta mea îl îmbrățișează. Noi n-am mai păstrat legătura, însă am povestit despre el chiar weekendul respectiv într-un context tot legat de călătoria pe care am făcut-o împreună.

Iar dintre cele mai faine coincidențe, cu oamenii foarte apropiați de sufletul meu, mi se întâmplă să am niște
conexiuni incredibile. Ne gândim unii la alții în același timp și dăm semne cam în același timp. Merg în locuri unde știu că X sau Y au mai fost, mi-au plăcut și acum merg să le încerc și eu, și îi găsesc acolo, fără să ne anunțăm în prealabil.

Bis bald de Ina Țăranu-Hofnăr

Ina scrie. Povești, amintiri, liste motivaționale, ba chiar și o carte. Este printre puținii bloggeri pe care îi citesc cu bucurie și uimire, iar această poveste a apărut și pe blogul ei, inoza.ro, pe care te îndemn să îl deschizi.

Povestea de mai jos e veche de 16 ani, dar încă o port cu mine. Am povestit-o ca pe o aducere aminte a poverii promisiunilor neîndeplinite.

Stăteam în fața librăriei din centrul micului oraș și mă uitam la secțiunea de cărți în limba germană. Trecuseră 4 ani de când nu mai vorbisem limba cu nimeni și nici nu mai eram sigură că știu să o fac.

– Entschuldigen Sie! Sprechen Sie Deutsch? (”Mă scuzați, vorbiți limba germană?”)

M-am întors uimită. În spatele meu era o femeie mică și uscățivă, cu părul alb.

– Ich spreche nur ein bisschen Deutsch (”Vorbesc doar puțin germana.”), i-am explicat jenată.
– Ich bin so glücklich! (”Sunt atât de bucuroasă!”), mi-a zis ea și mi-a strâns mâna.

În următoarea oră mi-a povestit, în germană, că s-a născut la Cernăuți, într-o familie de sași și că ai ei au fugit în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când toți cei care vorbeau germana în URSS erau considerați fasciști și deportați în Siberia.

Că îi era dor de limba copilăriei, dar că toate rudele ei vorbitoare de germană muriseră și că nu mai avea cu cine să converseze.

M-a întrebat apoi despre mine: câț ani aveam, în ce clasă eram, de unde știam să vorbesc așa de bine germana. I-am spus că am 15 ani, că sunt în clasa a IX-a și că făcusem grădinița și școala primară în limba germană, la Sighișoara.

Am rămas, așa, povestind, până s-a întunecat și trebuia să mă întorc la căminul liceului. Îmi părea rău să plec de lângă ea. Mi se părea incredibil câtă bucurie îi aduce prezența mea și rar mai văzusem pe cineva care să vorbească o limbă cu atâta voluptate.

Înainte să ne despărțim, mi-a arătat blocul de lângă librărie și mi-a zis:

– Uitați, acolo locuiesc, în apartamentul 12. Dacă nu vă este peste mână, m-aș bucura să veniți din când în când pe la mine, să bem un ceai și să mai vorbim.
– Sigur că da!, am asigurat-o emoționată.
– Wohnung Nummer zwölf, a spus zâmbind.
– Wohnung Nummer zwölf, am repetat eu.

Apartamentul numărul 12.

– Mi-ați făcut o mare bucurie azi, mi-a mai zis.
– Și dumneavoastră mie! Nici eu n-am mai vorbit de mult în germană. Vă mulțumesc.
– Bis bald, a zis, și mi-a mai strâns o dată mâna.
– Bis bald!

Pe curând.

Eram convinsă că o să mă țin de promisiune și că o s-o vizitez pe bătrâna doamnă din apartamentul 12.

Săptămânile au trecut, au început lucrările, tezele, olimpiadele. Eram o puștoiacă venită de la ”țară” la oraș și încercam să țin pasul cu colegele mele de la școli ”bune”, să demonstrez că eram inteligentă și capabilă, la fel ca ele. Mă culcam serile la 11-12 și mă trezeam diminețile la 6 (deși aveam ore după-amiaza). Citeam și învățam constant pentru că asta era tot ce știam să fac.

De fiecare dată când treceam prin fața blocului din centrul micului oraș, îmi aduceam aminte de doamna cu părul nins din Cernăuți, care mă aștepta să vorbim în germană. ”Am foarte mult de învățat azi”, îmi spuneam stresată, ”dar săptămâna viitoare o s-o vizitez sigur-sigur!”

Săptămânile s-au transformat în luni și eu am uitat numărul apartamentului. Într-o dimineață am rugat un domn în vârstă să mă lase să intru în bloc, dar când m-a întrebat, sever, la ce apartament vreau să merg și n-am știut ce să-i răspund, mi-a închis ușa în nas. Am renunțat. Mi-am zis că sigur o s-o mai întâlnesc pe stradă pe bătrâna doamnă.

A trecut un an, au trecut doi, au trecut trei. În ultimul an de liceu, părinții mei au închiriat un apartament în acel bloc pentru mine și sora mea, Lia. Era relativ auster, dar după experiența căminului cu 8 fete în cameră și a serviciului obligatoriu la cantină din clasa a IX-a, mi se părea un mic paradis.

Într-o vineri după-amiază, la vreo lună de când ne mutaserăm acolo, mama a venit să ne ia acasă. Proprietara apartamentului, o pensionară foarte drăguță care stătea vizavi, a venit și ea să discute ceva cu mama.

– Aveți idee dacă în blocul ăsta locuiește o doamnă în vârstă, care a copilărit în Ucraina și vorbește germana? Ina s-a întâlnit cu ea pe stradă acum câțiva ani și vrea mult să o viziteze, i-a spus mama.

Proprietara s-a uitat lung la mama, apoi la mine.

– Mama mea s-a născut la Cernăuți, într-o familie de sași. Îi plăcea să vorbească germana, dar nu prea mai avea cu cine. A murit acum câteva luni, de-asta am și închiriat apartamentul. Stați în casa ei.

M-au trecut fiorii.

Locuiam în apartamentul numărul 12. Wohnung Nummer zwölf.
Dormeam în patul în care dormise bătrâna doamnă.
Beam ceaiul în fiecare dimineață la masa la care am fi stat, probabil, să povestim.

Venisem la ea, așa cum i-am promis. Dar ajunsesem prea târziu.

∗∗∗

Le mulțumesc celor de mai sus pentru povești și pentru participarea la acest minisondajo-reportaj. Cât despre mine, am avut parte de coincidențe rasunătoare care nu au avut, nicio însemnătate, de unele cuminți, mundane și hazlii ce mi-au întarit și confirmat râsete și prietenii ce erau oricum confirmate și de unele absente ce m-au învațat că și fără semne viața reușeste cumva să te tragă de mânecă.

Sper să am în continuare înțepciunea de a savura coincidentele de Hollywood, fără a le da o prea mare importanță, și de a mă bucura de clipele aparent fără nicio semnificație. Coincidență sau ba, mereu ele s-au dovedit mai prețioase.

Tu ce crezi despre toate acestea?

2 Comments

  • Reply Florin November 28, 2017 at 1:55 pm

    Mi-ar placea sa scrii mai des astfel de articole, sa stii.

    • Reply Aveti si pe roz November 29, 2017 at 8:51 pm

      Hehe, bine. O să mai scriu. Deși aici au scris mai mult fetele 🙂

    Leave a Reply

    *