Cuvinte stângace despre Igor, lecții fără vorbe și desene animate

February 25, 2020

Acum 5 ani îl adoptam pe el. Igor. Decisesem cu ceva în urmă că ne dorim un câine, dar nu știam prea bine cum se va întâmpla asta. Eu îmi imaginam uneori cum vom da întâmplător peste un suflet neajutorat ce va veni direct spre noi aruncând steluțe și inimi din desenele animate în jur. Dar nu a fost așa, deși a fost, de fapt, și mai și. Într-o zi Sorin mi-a trimis un video cu câine mărișor aflat într-un adăpost întrebându-mă ce cred. El e un om mai bun ca mine și a intuit că cei mari sunt mai greu adoptabili. Eu nu prea mă gândisem la asta, a fost una dintre primele lecții despre câini. Am zis da pe loc, deși era primul câine despre care discutam. Hotărârea mi-a fost confirmată când am sunat la adăpost și mi s-a spus că nu e un câine care se înțelege cu alții așa că îi bucura tare și că-l dorea cineva și că vor elibera un țarc care era ocupat momentan doar de el. Peste 2 zile cineva ni-l aducea acasă. Și ne-am trezit cu câine, primul pe care-l aveam atât eu, cât și Sorin. Avea aproximativ un an jumătate și 40 kg. I-am păstrat numele de la adăpost, Igor.

Și am învățat din mers despre controale, vaccinuri, deparazitări, căpușe, zgărzi antipurici, site-uri sau magazine cu mâncare bună și altele mai rele sau mai bune, dar mai ales am învățat despre mine. Mă împăunam, trufașă, crezând că mă cunosc, că știu ce înseamnă cuvintele mari de oameni mari. Nu prea era așa. Fără a avea nevoie de vorbe, Igor mi s-a strecurat în casă și în inimă învățându-mă ce înseamnă lucrurile mari. Să trăiesc azi, să mă pun și în locul celuilalt, să înțeleg că dacă mesajul meu nu ajunge la destinatar poate nu-l zic cum trebuie, să tac, să ascult, să vorbesc fără vorbe, să explic și altfel ce doresc, să-mi iau postura de Superman gata de intrat în acțiune chiar și atunci când nu-mi doresc deloc să port vreo pelerină. Și lecțiile veneau una după cealaltă. Pe multe nu le-am învățat nici acum de 10, le tot repet, cine știe…

Nu știam nimic de viața lui dinainte de noi, fusese găsit de cei de la adăpost într-un parc, la ei stătuse vreo 2 luni. Nu știa nici el mare lucru despre case sau oameni, era vizibil stânjenit când a intrat prima dată în apartament și nu am reușit niciodată să-l facem să ne aducă mingea. Pur și simplu nu știa ce să facă cu ea. Într-o zi, întrebându-ne care o fi fost viața lui dinainte, dacă poate avea vreun fost stăpân pe undeva, am ajuns la teribila întrebare: “Și dacă s-ar bucura la omul acela mai mult ca la noi?” “Atunci… atunci l-am da înapoi, am îngânat amândoi”. Igor tocmai ne învățase ce e dragostea aia grasă trâmbițată prin filme roz și pe care mulți se împăunează că o poartă. Cum era: dacă iubești cu adevărat pe cineva îl lasi să plece? Hm.

A plecat fulgerător, dărâmând totul în jur, la fel cum sosise. Avusese ceva probleme de sănătate până să ajungă la noi, viața i-a mai pus în cârcă și altele. Relele s-au suprapus și nimic nu a mai fost de făcut sau de zis. Eu am tăcut multă vreme, încâ nu prea știu ce și cum să spun deși au trecut peste 2 ani, cârpindu-mi inima cu bandă adezivă ce se tot fisura la câte un oftat, bâguind repetat că nu mai doresc alt câine. Dar drumurile parcurse până atunci ne-au dus în altă parte. Azi avem 2 + 1 câini, cel + 1 nu stă la noi, dar ne implicăm mult în viața lui. Și prin aceste vorbe ce nu mi se aștern nicicum pe foaie în ordinea voită nu doresc să te îndemn să-ți iei un câine. Nu e greu, e uriaș de greu. Ești responsabil de cineva cu totul. Când e greu, e ucigător. Dar când e bine, chiar și cu rănile bandajate ce pulsează nebune gată să țâșnească prin legături înveți, crești, devii mai bun. Și-ți dai seama că așa cum ei au nevoie de atât de puțin pentru a fi fericiți, la fel ai și tu. Iar un câine te poate învăța să auzi muzică din desene animate atunci când nu te aștepți. Sau nu te mai aștepți. Mulțumesc, Igor.

igor

13 Comments

  • Reply Denisa February 26, 2020 at 4:42 pm

    Am citit cu extrem de multa emotie si am fost trista spre final sa aflu ce s-a intamplat. Doar cei care au un animalut inteleg pe deplind ceea ce ai scris.

    • Reply Aveți și pe roz February 26, 2020 at 9:15 pm

      Da. Mulțumesc de mesaj. A trecut ceva vreme, am cele 2 + 1 jivine acum, dar de vindecat total nu cred că va fi vreodată vorba. Și nici nu-mi doresc, au și rănile rolul lor.

  • Reply Monica P. February 26, 2020 at 6:48 pm

    Iubire ca de la ei nu primim de la nimeni. ❤

    • Reply Aveți și pe roz February 26, 2020 at 9:13 pm

      Așa este.

    • Reply Delia February 26, 2020 at 9:21 pm

      Poate cea mai adevarata fraza despre ei, câinii! ❤️

  • Reply Simona Rentea February 26, 2020 at 7:16 pm

    Doamne, cum am plâns. Îți mulțumesc că ai spus cuvintele astea. Mi-am amintit de toți câinii pe care i-am pierdut și de toate lecțiile învățate de la ei. ❤️ Și mi-am îmbrățișat ciobăneasca mai tare. Mulțumesc pentru că ai pus emoțiile astea aici. Doar îmi pot închipui că a fost tare greu. Hugzzz.

  • Reply Liviu February 26, 2020 at 10:15 pm

    Am avut si o catelusa lup (mai corcita putin …) si un caine lup (mai de rasa …) si ambii s-au comportat de o maniera ca nu ii pot uita niciodata ! Pana si cand au murit au facut-o cu o demnitate si cu un eroism cum greu se poate imagina … Oricum nu cred ca voi ma intalni in viata asta de acum atat demnitate cat au avut cateii mei !!!

    • Reply Aveți și pe roz February 27, 2020 at 5:19 pm

      Bun cuvânt ce descrie câinii: demnitate. Așa este. Am remarcat deseori ce demn era Igor. Mulțumesc pentru mesaj și pentru gândurile despre câini.

  • Reply Winter February 27, 2020 at 1:46 pm

    Ce frumos ai scris! Mersi mult de tot!

  • Reply Mihaela February 28, 2020 at 8:09 pm

    Si eu mi-am pierdut “pansamentul pentru suflet”dupa 14 ani. Au trecut 2 ani de atunci dar doare la fel de tare. Te admir pentru putere si pentru cuvintele minunate. ❤

  • Reply Diana Solomon March 7, 2020 at 7:32 pm

    Te admir pentru curajul tau. Eu nu cred ca voi mai reusi sa am alt caine in afara de Iancu. Numai cand vad ca de la an la an mai aduna fire albe in barba sau pe burta, ma gandesc ca sunt mai aproape sa il pierd si izbucnesc in plans. Abia face 6 ani in vara, dar mi-l doresc vesnic. Sa se bucure toti copiii nostri de el, caci e parte din noi, din familie.

    • Reply Aveți și pe roz March 10, 2020 at 9:17 am

      Nici eu nu mai voiam alt câine, dar iată că nu e mereu după cum credem. Pupături Iancului. Și vouă <3

    Leave a Reply

    *