Despre tacerea cuvintelor

February 14, 2013

“Cuvintele sunt ca lampile, ajuta”. Am citit asta undeva, demult, habar nu mai am unde. Sa tot fi trecut vreo 15 ani. Au fost de atunci multe ocazii in care mi-am adus aminte aceste vorbe, de regula cand ma impotmoleam tot in cuvinte.

Cuvintele, hm… De mica le-am acordat o prea mare atentie. Copila timida, refugiata in povesti, adolescenta obsedata de sensuri, studenta la Arte, dar la partea aia, tot cu cuvinte, om al muncii in domeniul advertisingului, in ceva ce are legatura, ati ghicit, tot cu cuvintele. Hm, nu mai stiu ce naiba incepusem sa spun aici.

In sfarsit, la un moment dat, mi-am dat seama ca, dependenta fiind de ele, trebuia sa imi pastrez independenta si sa ma prefac domnisoara neinteresata de subiect. Si am inceput sa le ignor, cochetand cu arte ce nu necesitau prezenta lor. A mers o vreme.

Destinul isi facea treaba sa, impungandu-ma si aruncandu-mi in cale scriitori, coincidente, oameni de marketing cu inima de poeti, carti desavarsite, indivizi chinuiti de cuvintele psihanalistului, ale lor insisi sau ale strainilor. Oameni in cautarea lampilor. Incercam sa imi vad de drum, sa fiu domnisoara rece si distanta care nu baga in seama pe nimeni la petrecere.

Cu toate acestea, am cazut in capcana lor de multe ori, chinuita de vorbe fara insemnatate, de replici voit hollywoodiene, de discutii dezlanate sau de comentarii rautacioase. Am disecat zeci de cuvinte in 4, am rastamacit, recitit, golit si reumplut de sens tomuri intregi. Am aprins si stins lampi. De multe ori. De mult prea multe ori. De neindeajuns de multe ori.

Si totusi, cand cuvintele secau, se odihneau sau, pur si simplu, cand stateau, mi-am dat seama ca ajutorul vine dupa aceea. In tacerea cuvintelor. Tacerea de dupa ele ajuta. Scriam acum ceva vreme despre tinutele cu liniste, acum imi dau seama ca imi plac si cuvintele cu liniste. Cuvintele care te lovesc sau alina, care te doboara sau tin treaza in noapte, care iti revin in cap dupa ani si ani… Ei bine, toate-s nimic fara linistea de dupa. Secunda aia in care versul tace si publicul inca nu a sarit in picioare, clipele dinaintea vestilor mari, a intrebarilor la fel de mari sau a durerilor care te lasa fara cuvinte. Pentru ca fara linistea de dupa, fara tacerea aia de dinainte sa razi sau sa urli, sa sari in bratele necunoscutilor sau sa alinit prieteni… fara ea… fara ea, cuvintele ar ramane intuneric. Pentru ca asa cum vederea nu iti garanteaza ca vezi, tot asa, nici intelegerea sensului cuvintelor nu inseamna deslusirea lor.

Imi amintesc ca una dintre cele mai mari lectii de viata – si de vedere – mi-a dat-o, acum niste ani, o femeie oarba. Pentru ca, asa cum nu trebuie neaparat sa poti vedea, ca sa te uiti la lume, tot asa, nu neaparat cuvantul e cel care te convinge. Mana pe umar de dupa. Salutul de a doua zi. Lacrimile. Faldurile cortinei. Tacerea de dupa un film bun. Intelegerea de dupa un vers. Expresia cuiva cand ramane fara cuvinte, dupa anumite cuvinte. Ele ajuta cuvintele.

E Valentine’s Day, imi spoteste cineva peste banca. Da, este, spun. Si tac.

No Comments

Leave a Reply

*