Eseu pentru Daniela, de ziua ei

June 24, 2014

Imi plac babele. (Si da, mi te inchipui cum razi acum, in timp ce-ti zici in gand: “Pai da, doar esti si tu baba!”) Dar da, imi plac. In opozitie cu plozii – pe care nu-i suport – tare imi plac babele! Imi pun un nod in gat mainile cu piele ca de hartie de pergament cu vene, mersul timid si ochii lor in care vad disperarea calma a celor care cumva au inteles cum sta treaba. Chiar daca prea tarziu.

Fac ele cumva si mereu mi se arata in cale, servindu-mi o lectie de viata. Intre babutele speciale, pastrata cu grija in minte, chiar daca intalnita doar o data, e si cea din povestea urmatoare. O poveste pe care am scris-o demult, intr-un caiet din alte vremi, de care imi aduc aminte, din vreme in vreme. Si venise vremea si azi.

Asa ca, iti copiez aici povestea scrisa atunci, un fel de dar de ziua ta. Pentru ca, cumva, nu stiu cum, stiu ca e darul potrivit tie acum.

ESEU DESPRE ORBIRE

“Plecand in miezul zilei de la birou pentru a ajunge undeva, decid, contrar obiceiului, sa iau metroul. Dar ma grebeam groaznic si era cea mai rapida varianta. Regret imediat decizia, inghitita fiind de puhoiul de lume odios de grabit, chiar si pentru o dupa-amiaza de vineri. Remarc cu o stupoare roz ca lumea chiar se misca intr-un ritm tembel de nefiresc. Oamenii inghiteau, ca niste automate, mancare inhatata de pe la chioscuri, in timp ce compostau cartele de metrou si inveleau fulare de dupa gaturi de copii.

De aceea, surprinzator cumva, dupa terminarea treburilor, decid sa ma intorc tot cu metroul. Ma grabeam, fir-ar! Aproape alergand spre statie, abia aud o babuta ce imi zicea ceva timid, de pe marginea drumului. Dar platosa citadina imi sarise automat in ajutor, zicandu-mi ca ar fi cineva ce imi cere bani. Si dau sa alerg mai departe. Dar ceva din greata zorului de dinainte ma cuprinde si intepenesc o secunda. Si atunci o aud: “Va rog, stiu ca va grabiti, dar as vrea sa ajung la Alimentara, ma puteti duce pana acolo? Stiti, nu vad.” Si atunci, in mijlocul strazii, langa sarmana batranica oarba, ma pufneste plansul. Si ma aud soptind cu o voce ce cu greu o recunosc ca apartinandu-mi: “Nu ma grabesc nicaieri, unde vreti sa ajungeti?” Pentru ca da, brusc, invalmaseala de treburi ramasa pe birou – la care ma zoream atat sa ma intorc – mi s-a parut atat de absurd de departe!

Am mers la pas, pana la magazin, cu acea doamna in varsta care s-a scuzat continuu ca ma tine din treburi. Iar eu plangeam si o conduceam cat puteam mai cu blandete printre capcanele strazii. A refuzat sa ma lase sa o ajut in magazin sau sa o astept. “Nu se poate, aveti treaba”, imi tot repeta. Iar eu imi dadeam seama, cu fiecare secunda care trecea, ca nu aveam.

Am plecat numai dupa ce am lasat-o in grija unei vanzatoare, asigurandu-ma ca va cere ajutor spre a trece cele doua strazi inapoi, pana acasa.

Am continuat sa plang cu lacrimi de desene animate tot drumul cu metroul, nepasandu-mi de lume, de graba, de nimic. Doamna aceea oarba, intr-o dupa-amiaza de vineri atat de negrabita pentru ea si de grabita pentru noi ceilalti, mi-a servit, fara sa vrea, o lectie zdravana. Si am plans lacrimile acelea pentru graba, pentru nepasari, pentru orbire. A mea in primul rand. Pentru ca da, nu le pot cere celorlalti sa vada cand, de cele mai multe ori, eu habar nu am cum sa ajung la nenorocitul ala de magazin unde au ce-mi trebuie.”

La multi ani, intelepti, draga mea! Sper ca ti-a placut povestea. Iar indrazneala de a-ti fi oferita in public este tot un fel de dar. Pentru ca, macar uneori, parte din treaba asta cu a fi oameni mari, inseamna si sa nu ne fie frica sa gasim drumuri. Care nu intotdeauna sunt roz.

No Comments

Leave a Reply


*