Vizitele prin târgurile de vechituri mă prind uitându-mă prin albume vechi de poze. Mă uit la fotografii de zeci sau chiar o sută de ani cu familii stânse în fața aparatului, uneori sunt grupuri mari de prieteni, unii afișând obiecte dragi lor, alții stau cu paharele în aer. Uneori, într-un colț, poate fi văzut chiar și un câine blurat. Toți știau că trebuie să stea o secundă nemișcați. De fapt, așa vor rămâne pentru eternitate.
Primul meu aparat a fost, de fapt, al unei colege de-ale mamei care ne împrumuta aparatul ei pe film să îl folosim în vacanțele noastre. Apoi, ne-am luat și noi unul, tot pe film. Odată cu aparatele electronice, s-a dezlanțuit raiul, dar și iadul. "Megile" s-au transformat în giga și zeci de giga și acest click-click-click s-a transformat mai degrabă în clickul unui pistol care se tot încarcă și mai întoarce încă o dată butoiașul cu gloanțe. În loc să aleagă cu precizie "o victimă", trage la întâmplare rănind spațiul nelimitat de pe hard diskuri cu sute de mii de poze la care nu ne uităm niciodată. Hardurile se ard, telefoanele sunt scăpate în baltă, uitate în buzunarul cuiva sau în autobuzul aglomerat. Dar o fotografie pe hârtie rămâne unde am lăsat-o.
În trecut, când lumea trebuia să se refugieze, oamenii cărau în căruțe te miri ce prostii: pendule, mobilă, dulapuri. Dar sigur, printre cele mai importante lucruri pe care le salvau din fața necunoscutului, erau albumele foto. Astfel, generațiile următoare puteau afla despre ele: "Uite, aici era bunicul pe care nu l-ai prins", "Aici era vărul cutare", "Mătușa lui sora lui..." sau: "Uite-l pe unchiul Tudor, în război". Imaginează-ți că, indiferent de soluțiile de back-up, rămâi fără sutele de mii de poze de pe harduri și telefoane. Mai mult ca sigur vei dori să fi avut printată o poză cu pisica, cu degetele în apa mării, fotografia cu ușa strâmbă, făcută pentru CASCO, dar care, de fapt, îți aduce aminte de mașina pe care între timp ai vândut-o pentru una mai bună și care are încă un loc special în inima ta.
