Și uite așa… am aflat că dulceața se termină

Când eram mică și voiam prea mult dulce-dulce ai mei mă duceau la dulapul cu dulceață și-mi arătau că nu mai este. Apărea miraculos când era timpul de dulce, și apoi, puf, dispărea iar. Nu pricepeam cum vine treaba asta, acum borcanul era plin, într-o clipită mi se spunea că nu mai este și apoi era apărea iar cum îl lăsasem, dar probabil am pus-o pe seama magiei, în copilărie se întâmplă tot felul de fapte de nedescâlcit. Mai târziu am aflat că borcanele erau ascunse când mă apropiam de dulap și reașezate la locul lor când plecam. Ba chiar am învățat, după altă vreme, că dulceața are prostul obicei să se mai și termine și atunci nu mai are ce să apară când ai nevoie de dulce-dulce.

Am văzut primele 2 episode ale miniseriei And Just Like That… – continuarea serialului Sex and The City – iar gândul mi-a zburat instant la borcanele copilăriei. Așa că o vreme am fost furioasă, iar nu pricepeam. Venisem la dulce-dulce și m-am trezit într-un vârtej (supra)realist: woke, botox, political correctness, aluzii stângace la molima ce ne toacă inimile și mințile de aproape 2 ani, fâstăceli adolescentine ale eroinelor cândva neînfricate ce au culminat cu moartea lui Mr Big. Cum așa?! După 6 serii optimisto-tâmpe și alte 2 filme și mai tâmpe am ajuns aici? Cum e posibil? Iar a plecat borcanul cu dulceață?! Și nu doar că a plecat, dar a lăsat în urmă ceva fără niciun gust. Nu cred că e neapărat rău că au dorit să insereze în poveste tendințele actuale, dar felul în care au făcut-o e nefiresc și forțat. E ca și cum le e brusc rușine de cine sunt și au acoperit totul cu ce au văzut că se poartă și dă bine. Fix ca o provincială căzută într-o adunare simandicoasă ce încearcă să mascheze prin sclipiciuri și vorbărie goală faptul că nu prea-și găsește locul acolo. Iar asta nu are nicio legătură cu ce ne-au povestit până acum, de aici uimirile și dezamăgirile.

Și îmi timp ce rumegam întâmplările, spunându-mi cu glas un pic prea mieros ca să-l cred, că eu nu voi ajunge nicidecum să arăt așa la 55 de ani, mi-am dat seama: basmul se transformase în realitate. Și aia relatată prost. A bătut ora 12. Pantofii, petrecerile, amorurile, cocteilurile, secretele, complicitățile, revista Vogue, fabulosul NY și prietenele ce înfruntă împreună bătăliile vieții au dispărut. Și dintr-un motiv sau altul – strategie de marketing, rezolvarea unor probleme de casting sau convingerea că trebuie să fie în ton cu vremurile, am fost lăsați să privim dincolo de perdeaua vrăjitorului. Sau de ușa dulapului. Da, mă simt un pic înșelată: am crezut că văd Cenușăreasa și pe ecran se derulează ce se întâmplă după “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Iar viața mușcă din ecran din toate părțile: lipsa Samanthei și aluziile la ea demne de niște liceence răuțe sunt din cauza neînțelegerilor, din viata reală, cu Sarah-Carrie, asistăm la moartea lui Big, care nu mai dorea să fie parte din serial și care trebuia scos cumva romantico-dramatic ca să fie în ton cu caruselul istoriei lor și să nici nu le nu întineze iubirea de cinema cu divorțuri sau fugi în alte orașe sau continente, știm că actorul care-l joacă pe Stanford Blatch nu mai este și-i privim cu duioșie ultimii pași din serial și din viață – e foarte 2021 interferența asta a lumilor, când granița dintre monitoare și realitate este fluidă și când agendele politice fac parte din mai toate poveștile, nu-s nicidecum genul lentilelor roz la orice ținută și nici nu cred în ascunsului adevărului în dulap, dar eu intrasem la alt show.

Da, e firesc să ne schimbăm, să evoluăm, să îmbătrânim, să obosim, ba chiar să nu ni se mai pară că o fustă tutu e potrivită pentru a fi purtată pe stradă. Mi s-au întâmplat și mie toate astea, inclusiv faza cu fusta. Însă problema ce mă frământă, dincolo de stângăciile execuționale ale noii producții, e alta: când suntem considerați prea mari pentru povești? Se pare că după 20 de ani alături, producătorii au decis că ajunge. Ne-au tras covorul de sub picioare și nici măcar nu au făcut-o într-un mod șarmant. Au adaptat scenariul astfel încât să se potrivească prezentului și presupuselor opinii ale unui public ce nici nu era născut când se difuzau primele episoade. Dar are sens să rescrii basmul, ajustându-l vremurilor? Sau, de fapt, deși știm foarte bine, și la 15 și la 35 de ani, că după sărutul de final urmează greul, sunt zile când tot ce ne dorim, la 15, 35 și 55 de ani, este să auzim, iar și iar, că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți?

Ei bine, se pare că trebuie să-mi cumpăr niște borcane noi cu dulceață.