Poate ati auzit de Veronica Soare si minunile ei. Da, chiar are un site numit minuni.ro si asta infaptuieste: minuni. Recunosc cinstit ca uneori ma copleseste cu bunatatea, exuberanta si pozitivismul ei, deoarece eu, in ciuda rozului din numele blogului meu, nu reusesc sa vad viata chiar in roz complet.
Iar acum Veronica s-a intrecut pe sine. A pornit intr-o calatorie pe Camino. Dincolo de ambitia unui astfel de drum, este si o strangere de fonduri. Se pot cumpara, simbolic, pasi pentru fundatia Inima Copiilor. Donatiile se pot face pe platforma Galantom/minunipeCamino. Si desi are un target pus, stiu de la Veronica ca sumele conteaza, ci oamenii la care ajunge povestea ei. Asa ca, daca doriti sa donati o suma, oricat de mica, sa stiti ca faceti o bucurie mare. Atat Veronicai, cat si copiilor in folosul carora sunt stransi acesti bani.
Am imprumutat cateva poze si texte de pe pagina de Facebook a Veronicai pentru a va prezenta cateva borne din calatoria ei.
Pentru mine asa a inceput.
Cu fotografia asta. Era septembrie 2011. Corina, actrita, fosta colega de facultate, terminase Camino. Cand am vazut fotografia asta am stiut că va veni si pentru mine ziua plecarii. Ceva mai tarziu, in divine timing, am aflat ca se va numi #minunipeCamino.
ziua 1.
Primii opt kilometri, in urcare, trecem Pirineii pe partea cealalta. Sunt la primul popas, Orisson. Unii se opresc aici, dar cei mai multi merg inainte.
N-o sa mint. E greu. :) Dar e frumos. Azi mai am 17 km. As vrea sa spun “as mai avea”, dar nu e o optiune. Pana la urmatoarea localitate nu mai e niciun popas. Se spune ca asta e cea mai dificila parte. Iubesc, am curaj si ma tem.
ziua 4.
Am plecat din Pamplona la zece, picioarele mele n-au vrut sa mai ramana desi asa imi propusesem ieri, mi-a luat vreo ora sa ies din oras, habar nu am unde ma opresc azi, sunt in primul sat, mananc o inghetata, e foarte cald si sunt singura. Toata lumea a plecat dimineata devreme. Nu ma plang, doar relatez, la vita e bella.
ziua 16.
Primii 5 km de azi. In urcare, greu cum parca cum numai prima zi a fost. Doua concluzii: 1. Foarte bine, au mai muncit si fesierii aia. 2. I don’t sweat, I glow. :)
ziua 26.
Santiago – 220 km. Asa scria azi în Manjarin. Am mai facut apoi vreo 12, ar mai fi 208 pana la Santiago. Si apoi 88 pana la Capatul Lumii – Finisterre – fin de terre – locul socotit capatul lumii atunci cand se credea ca pamantul e plat.
ziua 29.
Aceasta fotografie, aceasta priveliste, aceasta zi. Acum acoperite de ceata deasa, precum si planul zadarnicit de a pleca dimineata la patru, ca sa ne bucuram si de stele.
ziua 30.
A fost o dimineata grea, cum sa zic… Si astea is doar o parte dintre paturile din camera… in fine, mergem inainte! Buna dimineața!
ziua 34.
Iar e bine la albergue. După 28,5 km stau cu picioarele într-o fantana construita in acest scop si privesc in zare. AMR 42 pana la Santiago :) Radem si plangem, plangem si radem.
ziua 37, azi.
Primul meu gand despre Camino, acum multi ani: eu nu pot sa fac asta. Eu nu pot sa merg pe jos aproape 800 de km.
Iata-ma aici, in fața catedralei din Santiago de Compostella, la finalul celei mai importante lectii: nimic nu e imposibil dacă iti doresti cu adevarat.
Eu mi-am dorit și mi-am dorit sa fie #minunipeCamino pentru Inima Copiilor. Asa cum stiti, puteti dona aici. Multumesc din suflet. Povestea merge mai departe.
Acum eu. Veronico, nu m-am indoit nicio clipa ca vei reusi, iata cum am simtit eu calatoria ta:
de fapt… a fost despre prieteni.
despre “mai pot si maine”
despre a asculta linistea
despre a vedea dincolo de lucuri
despre orasele care te asteapta in zare
despre a sti ca poti
despre bratele deschise
Te astept acasa, Veronico. Sunt odios de mandra. Ma inclin.
2 Comments
Minunate minunatii face Veronica. Multumesc ca ai scris despre.
:)