Despre farmecului lui a doua oară

Reluasem ieri, pe pagina de Facebook a blogului, articolul despre Stockholm, prilej cu care mă întrebam dacă să mai fac o vizită orașului sau să mă duc într-un loc nou.

Răspunsese cineva că mai bine merg într-un loc nou. Și are dreptate: viața e scurtă, planurile se năruie des și niciodată nu e destul timp pentru a cuprinde cât am dori.

Cu toate acestea, tare îmi plac detaliile din a doua oară. Ale unui oraș, ale unei cărți, ale unui tablou, ba chiar ale cuiva întâlnit de mai mult de 2 ori. Mi-am amintit și de un film puțin cam prea hollywoodian pentru gustul meu, dar care povestea cu farmec despre a doua oară. Mereu îi uit numele, dar povestea, total simplificată și redusă doar la un fir epic era cam așa: după moartea tatălui, fiul reușeste să se întoarcă în timp și retrăiește câteva întâmplări alături de acesta. Și dacă prima oară îl nemulțumisera o seamă de lucruri, a doua oară, când timpul și partenerii lui de drum: viața și moartea – oferiseră o altă perspectivă lucrurilor, micile imperfecțiuni deveniseră prilej de a zâmbi puțin amar și de a reflecta la cât de rar trăim ceea ce mereu ne lăudam că dorim a trăi: clipa.

Obsedată de a doua oară, și asta nu neapărat din pofta de a trăi lucrurile iar, ci din dorința de a ajunge atât de înțeleaptă încât să pot observa întâi lichidul prețios și apoi crăpăturile paharului, mă mai testez uneori, călătorind, recitind și revăzând lucruri, locuri, cărți, tablouri și oameni. Mereu a doua oară îmi trage scaunul de lângă masă și oricât de tare aș dori, nu cred că pot descifra din prima tot farmecul lucrurilor. Și poate nici nu trebuie.

Fotografia e făcută de mine, la prima vizită în Istanbul. A doua oară, m-am dus să revăd locul. Care era, și nu, la fel.