Marți i-am dus pe Katia și pe Stug să vadă marea, prima ieșire din oraș de când a început molima. Flak va merge în primăvară, încă nu i s-a vindecat complet rana de la picior, iar nisipul nu i-ar fi fost cel mai bun prieten.
Nu am luat aparatul, nu aveam de gând să suprindem prea multe din acea zi, nicidecum să facem fotografii artistice, oricum odată ajunși pe plajă ei nu ne-au lăsat vreme de pregătit locul, nici măcar de întins cearceaful cu modele retro – ce a așteptat în zadar câteva luni ocazia de a se lăfăi la soare – s-au avântat în bucurie.
Dar am avut o zi grăsană. Cu săriturile Katiei în valuri și cu retragerile lui Stug dintre ele. Cu bucate pregătite de cu seară și înfulecate cu poftă printre grăunțe de nisip și raze de soare. Cu uitat la liniște. Cu plimbarea negrăbită printre hotelurile copilăriei în timp ce mintea se opintea să extragă dintre amintiri fostele denumirile și fațade. Cu umbrarul improvizat pentru tras sufletul. Cu ei 2 ciondănindu-se pe bancheta din spate pentru locul cu umbră. Cu oprirea de final la IKEA pentru un ultim răsfăț cu hotdog și chifteluțe. Cu bucuria ajungerii acasă, când – după ce au verificat curtea, au golit 2 castroane cu apă, au mai înfluecat ceva – s-au așezat fericiți și plini pe cearceaful-plajă din dormitor.
Nu am făcut decât câteva fotografii, cu telefonul. Ne erau destinate nouă, mereu mi s-a părut că instantaneele șoptesc o grămadă de secrete. Dar am decis să le așez și aici nu doar pentru a-ți oferi încă un stop din mine, ca mulțumire pentru că ești aici și mă susții, dar și pentru a te îndemna să te arunci în cât mai multe zile imperfect de perfecte. Doar #AziNuVaMaiFiNiciodată, nu?
No Comments