Gânduri iscate de niște ciuperci, o pădure și un câine

Am ieșit azi cu Flak la o plimbare prin Pădurea Băneasa, deși încă nu calcă cum mi-aș dori cu piciorul beteag, dar asta nu-l împiedică să sforăie de bucurie. Plus, nu dorim să asocieze mașina doar cu mersul la vet, de care a avut parte din plin, lunile acestea.

Și cum înfulecam bucăți de măreție și de bine, ciupercile ieșite în cale m-au tras de mânecă și m-au îndemnat spre a mă așterne la lucru.

Deși a fost ceva pe fugă și nu-s tocmai mulțumită de nesimetria aranjamentului la care aș mai fi bibilit acasă, m-a bucurat gândul de a face un mic happening acolo. Am și lăsat tabloul pe potecă, ca un fel de cadou adus naturii și eventualilor ei vizitatori. Și ce m-a lovit iar este recunoștința că pot face asta într-o banală zi de marți. Că nu am șefi, că pot câștiga bani din ce iubesc să fac, că am lângă mine inimi alături de care pot fi alături fără să mă uit prea des la ceas. Nu e mereu ușor și nu o să zic niciodată că e este. Poate lunile acestea ne-au arătat mai bine tuturor ce înseamnă să-ți drămuiești timpul, grijile și casa… de acasă. Dar anii aceștia de când sunt om mare pe cont propriu mic m-au făcut să realizez că marele câștig nu e neapărat timpul. Ci faptul că nu mai trebuie să dai socoteală ce faci cu el. Că poți admira, jeli, smulge plasturi sau rămâne pe gânduri fix când trebuie să faci asta. Vezi tu apoi cum reorganizezi restul.

PS planșele #AranjateDeLiana din parcurile și pădurile din București și din împrejurimi își doresc să te facă să te uiți, măcar pentru o clipă, altfel la orașul nostru. Și apoi… poate faci ceva cu treaba acesta. Îmi imaginez puterea a mii de inimi ce privesc, dintr-un alt unghi, în jur. Și-mi place tare gândul acesta.