Barnes și Sentimentul unui sfârșit… de vacanță

Nu știu cum se face, dar ajung să-l citesc pe Julian Barnes doar în vacanță. Are el un fel de a te lua tiptil de mână și de a-ți arăta lucruri pe care consideră că ar fi bine să le știi înainte de a călători prin viață ce cred că se potrivește de minune cu vacanțele.

Tot despre călătorii și descoperit lucruri e și “Sentimentul unui sfârșit”, cartea din minivacanța recentă. Numai că aici drumurile sunt către sine, iar lucrurile nu prea se lasă descoperite nici spre final.

Eroul ne este prezentat în mai multe stații ale vieții: adolescent, tânăr și trecut binișor de prima tinerețe –
preocupat de aceleași drumuri și teme, de ating orice muritor: prietenia, iubirea, singurătatea, moartea. Numai că, fiind vorba despre un roman, treburile se mai nuanțează în subcapitole nu tocmai la îndemâna oricui: tineri destoinici se sinucid, cuvinte urlate în scrisori se prind viață, mame drăgăstoase comit adulteruri, iubite aparent frivole dau dovadă de dârzenie și tenacitate.

Poate tocmai datorită acestor lucruri Barnes mi s-a părut mereu a fi o combinație delicioasă și intrigantă dintre o piersică și un ciocan. Pentru că așa îmi par scrierile lui: ușurele și aromate, ce îmi lasă deseori impresia că ar fi putut fi scrise chiar de mine… mixate cu tăria unui ciocan ce cade, când te aștepți mai puțin, aruncând o replică pe care nu mai sunt așa sigură că aș fi putut să o dau eu. Dar cu siguranță, tare mi-ar fi plăcut.

– Istoria se compune din minciunile învingătorilor, am răspuns, puțin prea repede.
– Da, m-am temut că asta o să zici. Mă rog, totul e să ții minte că se compune și din autoamagirile învinșilor.

Nu știu cum, dar cu vorbele astea am rămas din carte. A, și cu un gust vag de piersică.