Am scris de multe de ori acest articol, în minte. Și chiar mai des, în ultimele zile. Dar când începeam să-l aștern pe hârtie mă întrebam ce rost ar avea. Mda, știu, nu e un raționament ce clădește. Dar asaltată de gloanțele ce zboară aproape zilnic în jurul meu, chiar nu găseam cuvintele potrivite ce ar fi putut să încetinească, măcar pentru o clipă, măcelul.
Mi se pare că omenirea a ajuns o haită înrăită de jivine ce atacă orice nu îi e pe plac. În jurul ei mai rătăcesc niște vietăți speriate ce nu îndrăznesc să se apropie nici de un colț de pâine sau de o mângâiere ce le-ar potoli un strop durerea și câțiva luptători ce încearcă, cu puteri din ce în ce mai sleite, să readucă ordinea în grup.
Mușcăturile sunt peste tot, și-n spitale și-n magazinele cu rochii. Iar haita-i mereu la pândă. Mă tulbură forța verdictelor și tenacitatea cu care-și caută și apoi atacă prada. Aproape toți știu ce trebuie studiat, iubit, purtat, mâncat, lăudat. Și ce iese din verdictul prestabilit e sfâșiat înainte de judecată.
Așa că, m-a întrebat adesea, ce rost are să vin și le șoptesc fiarelor: ajunge! Dar azi mi-am amintit ceva ce sper că poate va amâna vreo 2-3 încăierări. Sau le va schimba cursul.
Eram la începuturile mele în publicitate, când am dat peste o carte a cărei titlu m-a atras. Am împrumutat-o și am citit-o pe nerăsuflate atunci, am și cumpărat-o ani mai târziu, dintr-o librărie londoneză. Și dincolo de pildele delicioaso-încurajatoare care m-au pus pe gânduri pe moment, titlul a rămas de atunci cu mine și-mi sare mereu în ajutor când mă lovesc de un zid:
Cred că ce doresc să zic, de ceva vreme, e: dar dacă nu ar fi mereu ca noi?
Dacă am întoarce, măcar uneori, oglinda și am reuși să vedem… pe dos decât ne-am obișnuit? Omul ce se zvârcolește de durere pe asfalt, nu e un drogat ce-și merită soarta, ci un om ce are nevoie de ajutor, rochia oribil de urâtă, după cum ai comentat cu atâta aplomb pe FB, e doar ceva ce nu ți se potrivește ție, vecinii degenerați de la 2 sunt 2 oameni ce se iubesc altfel decâ înțelegi tu iubirea, o fustă scurtă nu e o invitație, dansul iubire-nuntă-rate-la-bancă-copil-fericiți-atât-cât-ne-dâm-voie poate fi jucat și în altă ordine, câinelui care-i cari fără milă șuturi de 3 zile, deoarece nu nu se mișcă mai repede din calea ta, a fost lovit recent de o mașină, copilul diform de care râde tot blocul cară după el o boală rară. Și mii și mii se alte grămezi de lucruri la care te poți uita altfel.
Dacă ne-am purta, măcar uneori, ca și cum ar conta ce facem? Deoarece, oricât de exagerat sună, de cele mai multe ori, așa este. Indiferent dacă ne dăm cu părerea despre rochiile prea nelalocul lor de pe podiumuri sau de la noi de pe stradă.
2 Comments
Cred că am avut exact asta in minte de atâtea ori. Până acum câteva zile credeam că cel mai dureros moment simțit pentru un necunoscut a fost când am găsit un domn pe strada, căzut, abia respira. După ce am sunat la 112, cei de la ambulanță mi-au zis că ajung in 5 min dar dacă nu găsesc străduța să rămân în zona. În alea 5 min (chiar atatea au fost) au trecut oameni grăbiți să meargă la biserica de lângă domn, dar nici unul nu s-a uitat dacă el este în regulă. Dar … Probabil era doar un om al străzii și nu merita deranjul. Am plans o zi după ce am aflat că murise. Pentru că sigur era tatăl cuiva, sau soțul cuiva. Sau fiul cuiva. Și am plans pentru că … Oamenii iau așa rapid unele decizii – fata avea fusta scurta/era frumoasă/s-a urcat în mașină cu străini. Merita tot ce i s-a întâmplat. Dar dacă am privi tot ce e în jur din alt punct de vedere. Dacă consideram că domnul căzut pe strada e membru al familiei, l-am ajuta ?
Oricum, superb articol. Și o să incerc să găsesc cartea. Mulțumesc
Am văzut-o și tradusă în română, sigur e prin librării. Dacă o văd, îți scriu.