Nu am stofa de proprietara. Am stat 20 de ani in chirie si nu m-as fi gandit vreodata sa schimb asta daca ultima varianta nu era cu termen de expirare. De la inceput stiam clar cat o sa stau acolo si, mi-am dat eu seama, oamenii au tot felul de reactii necontrolate cand stiu ca ceva se termina, fie ca e vacanta, borcanul cu dulceata sau reducerile. Poate tocmai de aceea, lucrurile alea mari din viata, nu vin cu o eticheta pe care putem deslusi clar cand se termina, Ei bine, chestia asta cu casa e pesemne un lucru mare deoarece, dupa o groaza de ani de stat fericita in provizoratul chiriei, cand am stiut ca stau intr-un apartament pe o perioada delimitata, m-a deranjat teribil. Ma stresa de-a dreptul fapul ca stiam exact cand se va termina treaba. Daca pana atunci ma simtisem (aproape) ca acasa oriunde am stat, indiferent ca am ramas 6 ani intr-un loc sau 6 luni, acum, stiind exact cand voi pleca, ma simteam ca in cusca. Si, ca o domnita putin isterica ce decide sa plece dintr-o relatie cautand nod in papura doar asa, de teama ca i s-ar putea da ei papucii, am plecat si eu… la casa mea.
Cel putin asa credeam eu ca va fi: ca ma voi simti acasa stiind ca nu va mai trebui sa plec de acolo. Dar la fel cum actul casatoriei nu iti garanteaza nimic, nici treaba asta cu actul de proprietate nu te face sa te simti mai acasa. Totusi, ca sa fac o alta paralela cu un lucru serios si mare din viata, auzisem ca maternitatea asta proprietareasca e posibil sa se intample ca maternitatea aia adevarata si sa mi se strecoare in suflet tiptil, nu odata cu semnarea actelor. Asa ca, m-am pus pe asteptat.
Nu m-am simtit nicicum mai altfel la primirea cheilor nici in zilele imediat urmatoare, dar ma inarmasem cu rabdare. Visam la un moment inaltator ca in filme cand incepe muzica aia de “atentie moment dramatic” si urmeaza scena de le face pe domnite sa suspine in sala. A trecut un an de atunci si, cu toate ca am un apartament vedeta pe internet, un iubit minunat si un caine desavarsit… cand intru in casa nu am un ranjet tamp pe fata si o multumire in inima: nu ma simt proprietara. Bine, teroretic nici nu sunt, apartamentul e al bancii, dar na, m-ati inteles voi. Uneori, in serile cu luna plina, de stat in gradina si mangaiat lin cainele imi ziceam, asa ca o adolescenta: hai, poate acum se intampla. Dar nu. Sa fi fost agitatia din jurul blocului, faptul ca se tot construieste prin vecini si, in loc de tihna mult dorita, de mai bine de juma’ de an ma trezesc in ritmuri de ciocan si mult iubita bormasina… sa ma fi indus in eroare revistele de fete blonde (blond d-ala rau,da?) ce ma anuntau ca vai, cum te simti la casa ta… cine stie. Cert e ca ma consolasem ca nu voi avea vreodata scena de film luminata de reflectoare a revelatiei cu: “vai, sunt acasa!”.
Mai mult decat atat, motivul pentru care ma inhamasem la epopeea casei si a ratelor, ramasese acolo. Imi dorisem sa simt ca aia e, ca nu mai trebuie sa plec, sa caut, sa ma mut, dar, cu cat petreceam mai mult timp impreuna, cu atat ma convingeam mai mult ca nu-s acasa. Poate daca mai era inca o camera… mai multa liniste… poate daca avea baia geam…. daca era casa, nu apartament cu gradina… daca… Ma consolasem cu gandul provizoratului si imi certasem in gand inima niciodata dornica de a se linisti si aseza in rand cu lumea.
Asa ca, renuntasem la regulile autoimpuse de a nu lasa cainele in casa, de a pastra curatenia aceea de revista de la sedintele foto pentru pozat apartamentul, nu mai puneam la inima orice pata de pe gresie sau pereti. Doar nu urma sa raman definitiv nici aici. Reimbratisasem filozofia mea de a nu ma lega de lucuri si ma simteam iar libera. Libera si proprietara cu rate, atinsesem perfectiunea. De aceea, cand Igor a navalit in casa dupa o ploaie zdravana, imediat dupa ce frecasem timp de ore bune bucataria dintr-un exces nebun de iubire pentru casa la aniversarea-i de un an – nici nu am clipit. Am ridicat o spranceana in drum spre baie, urmarind urmele pernitelor ce faceau o poteca de pamant prin toata casa si am inceput sa ma spal pe dinti. La intoarcere m-am impiedicat de o sacosa cu de toate ce statea de prea multa vreme in drum, am dat cu piciorul peste plintele nelipite bine, injurand in gand muncitorii ce au facut treaba de mantuiala si era sa cad peste caine. Si atunci, fara lumina de reflector si muzica inaltatoare din filmele hollywoodiene, in timp ce purtam un tricou vechi si niste pantaloni scurti cu dungi si chinuindu-ma sa nu ma pravalesc pe parchet, peste jivina, m-a strafulgerat: eram acasa!
Maine incep sa ma gandesc cum vreau sa fie urmatoarea.
10 Comments
genial ai scris articolul asta, doamna !
Multumesc, draga mea!
Acasa e oriunde e Igor! :)
Asta asa e!
Apartament cu gradina?? Cum vine asta?!?…..Vreau si euuuuu
Da, sunt blocuri noi care sunt asa: aparatamentele de la parter au, in loc de balcon, gradina. Nu e rau deloc :)
Excelenta postarea! Inca nu mi-am luat avant sa ma inham la rate pe toata viata, deoarece ma simt foarte acasa in apartamentul inchiriat.
Si eu ma simteam :)
Pentru un apartament cu grădină am semnat și eu acte și am plătit vreo 8-9 luni în 2008. M-am lăsat păgubașă și bine a făcut, că așa am ajuns să stau provizoriu prin țări calde. Cumva e la Hercesa apartamentul?
E in Bragadiru. Nu stiu unde e Hercesa :)