Doresc să vă povestesc două mici întâmplări.
—
Acum ceva vreme, butonând televizorul, am dat peste finalul unui film ce m-a prins imediat, deși nu obișuiesc să mă uit la filme dacă nu le văd de la început. Nu știu cum și de ce, personajul principal avea cuvintele drămuite, ele fiind reprezentate de frunzele unui copac din curtea sa. De câte ori spunea un cuvânt, copacul pierdea o frunză, iar atunci când ar fi căzut toate, personajul ar fi murit. Povestea nu era deloc tragică, ba chiar s-a și terminat, cum altfel, cu un happy end plin de pilde hollywood-iene, ce m-a pus și pe mine pe mine, un pic, pe gânduri.
—
Ieri pălăvrăgeam online cu o prietenă despre lucruri de prietene bune. Conversația ne prinsese și detaliam febril un subiect prețios nouă într-un pic prea multe cuvinte, așa cum fac cei ce se cunosc bine, bucuroși de conversație, de celălalt, de moment, de timpul suspendat. Și în toată această înfoiere barocă de cuvinte primesc, la un moment dat, unul singur la schimb. Un cuvânt banal pentru oricine, dar pe care noi îl investisem, cu ani în urmă, cu un sens diferit. Chicoteam, în vremurile adolescenței, spunându-l în public când doream să stabilim ceva, folosind un cod doar al nostru. Și mi-am dat seama, brusc, că toată conversația abracadabrantă de până atunci, plăcută, moale și familiară, e drept, dar și un pic dezordonată, așa ca o bucătărie după ce ai tocmai ai gătit ceva bun, ar fi putut fi redusă, de fapt, la un singur cuvânt. Acela.
– Iartă-mă că am tăcut brusc, îmi scrie ea peste câteva minute, sunase o clientă și ca să spun multe cu puține cuvinte am folosit un cuvânt din trecut.
Am sunat-o pe loc, răspunzându-i cu alt cuvânt din trecut. Am râs amândouă ca proastele, apoi ne-am luat la revedere rapid trase iar în hora zilnică a treburilor și a cuvintelor. Am sunat și eu un client, apoi am pus în sertarele lor 2 întâlniri, 3 articole și ceva planuri pentru zilele următoare. Dar undeva, într-un colț din mintea mea, se rostogoleau câteva cuvinte madlenă. Da, îmi plac vorbele și sensurile, uneori chiar fac abuz de ele, găsesc delicioase momentele de pălăvrăgeli dezlânato-leneșe cu prietenii, îmi doresc teribil ca al meu câine să stea măcar o zi la povești cu mine, dar această a doua întâmplare a reducerii cuvintelor m-a făcut să mă întreb iar cum ne-ar arăta iubirile, descoperirile, sedințele, prânzurile sau despărțirile dacă ar trebui să ne expunem trăirile în cuvinte zgârcite, un fel garderobă capsulă a lor transpusă în sms-uri vorbite ce nu pot depăși nicidecum un anumit număr de caractere?
No Comments