Sporovăiam, acum câteva minute, cu o prietenă despre țoale. Ea mă întreba dacă m-aș supăra dacă și-ar cumpăra și ea pantaloni de trening ca ai mei, eu răspundeam că nu, cum să? Și chicoteam amândouă de fericirea găsirii noastre și a gusturilor comune.
– Ce proaste suntem amândouă, zice ea. Și împreună și separat.
– De ce? Că ne bucurăm de superficialitatea discuțiilor de genul ăsta?
– Mda. Lumea în Africa moare de foame și noi…
– Ei, dar ne salvează Magritte. Eu teribil mă bucur și la Magritte. Chiar, ce ar fi să scriu despre asta… Dar, hm, dacă pe noi ne salvează faptul că ne bucurăm și la Magritte, asta înseamnă că cele de la baza piramidei, fufele care se bucură doar la țoale, sunt mai prejos?
– Ideea e că ai remușcările tale cele mai adânci. Și te salvezi de ele cu ce poți.
– Remușcări = viața e uneori nasoală, toți facem, greșeli și oricum se duce totul dracului, măcar să avem haine de babe, cum ne plac nouă?
– Exact. Și cine nu vede frumusețea și autoironia și umorul… pot să zic că mă-sa e curvă?
– Poți. Hai, te pup, te sun vineri să-ți zic cu pantalonii ăia.
Am ales să nu scriu ceva despre, ci să reproduc chiar dialogul nostru. Deoarece viațe e minunată, mai ales datorită (sau “din cauza”? hehe, aici merg ambele) remușcărilor. Cumpărați pulovere cu cap, bucurați-vă de Magritte (sau că habar nu aveți cine e individul), ajutați când puteți oamenii care mor de foame și nu uitați că totul se duce dracului mai repede decât s-ar demoda puloverele alea. #AziNuVaMaiFiNiciodată, știți deja.
1 Comment
Interesant zis.