Am crescut într-un mediu artisticos și multă vreme am crezut că toți copiii au crescut așa. Abia pe la 11-12 ani m-am prins că prietenii mei nu prea aveau habar care e diferența dintre Manet și Monet. Sau cine naiba a fost Picasso. Și aceasta a fost prima lecție de toleranță.
Ani după, mă împăunam cu faptul că am ajuns extrem de tolerantă. Pe o scală de la 1 la 10, eram, cu siguranță, de 10,5. Nu-mi păsa cine cu cine se iubește, cât de curat are în casă, cum respectă tradițiile sau ce înfulecă de sărbători. Dar când cunoșteam pe cineva, încă mă întrebam dacă ar ști diferența dintre Manet și Monet. Eram ca Pavlov cu câinele său.
Dar cum viața stie ea mai bine cum e cu pictorii ăstia, cu foarte puține excepții, cei care care mi s-au strecurat în inima nu numai că ar fi râs să știe de întrebarea mea menită să-i urce sau să-i coboare sub linia de trecere, dar nici nu ar fi știut să răspundă la ea.
Ce doream să zic, în acest penultim post din 2016, este că întrebările sunt bune. Și obsesiile. În momentele care chiar contează, ne fac să ne dăm seama că nu contează deloc. Inutil să vă spun că, oricât de deștept ar fi, Igor habar nu are cine e Picasso. Și dacă, printr-un miracol, ar vorbi nici nu mi-ar da prin cap să-l întreb așa ceva.
No Comments