Tu de ce scrii cum scrii?

Stateam in trafic, ascultam Aur FM si butonam la iPhone, cand… hop, o grasa fashionista mi-a intrat in ochiul drept! Dau sa o scot, in timp ce ma loveste intrebarea: cum de exista in blogosfera asta atatea nepricepute, fatuci ce pozeaza stramb, prinzand in cadru ba un colt de perdea, ba o minge medicinala, dezmaturi neplacute in iarba, exlamatii stridente la orice lansare de cuvertura cu pretentii de rochie de seara? Cum de au ajuns fetele astea sa scrie??

Mai dau putin cu degetu’ pe telefon, mai trec de doua semafoare si ma intreb, incetisor: bine bine, dar tu cum ai ajuns sa ai un blog de fashion? Rumeg tacut, pret de 10 minunte si 100 m parcusi, si imi dau raspunsul: scriu aici pentru ca nu vreau sa scriu in alta parte. Am lasat scrisul serios in pace, ma fac ca sunt prea prinsa cu blogul roz pentru a pune odata cap la cap cartea aia de ma tot indeamna Silvia sa o public.

Si ma loveste epifania (era seara loviturilor, mi-e clar acum): daca si fetele astea au un motiv? Daca scriu starmb de pe tocuri, cu decor de macarons si muzica vomitiva tocmai pentru ca fug, sarmanele, de ceva? Poate alergatul prin mazagine, pozatul tinutelor si prezenta la evenimente tampe ascunde, la mai toate, frici, fugi, tradari, dormit cu lumina aprinsa si cate si mai cate. Poate ficare ar fi vrut sa faca altceva, dar a ajuns sa faca asta asa, ca pe o facultate pe care ajungi sa o termini pentru ca era singura la care erai sigur ca intri. Hm… Poate, nu?

Am luat iar in gheare telefonul, incercand sa privesc mai ingaduitoare fatucile de pe ecran. Si, la urma urmelor, poate e mai bine asa, decat, doamne fereste, sa se apuce de ceva mai serios unde chiar pot strica ceva.